Doamnelor și domnilor,

Ziua Internațională a Muzicii – inițiată în urmă cu 50 de ani de lordul Yehudi Menuhin – e un prilej care cere să fie luat în serios. Și totuși, în seara aceasta, îl vom lua în serios… cu seninătate. Pentru că ce-ar fi mai potrivit pentru a celebra muzica decât un recital? Și nu unul oarecare, ci al unui craiovean, de-al nostru, Mihai Diaconescu, care a început pianul la patru ani – ceea ce, pentru unii dintre noi, era încă vârsta cuburilor de lemn. Apoi a plecat în nord, la Academia Sibelius din Helsinki, și de acolo a ajuns pe scene mari, ca să se întoarcă acum acasă și să ne spună cum arată lumea văzută prin ochii unui artist.

Sigur, s-ar putea întreba cineva de ce atâta zarvă în jurul muzicii. Filozoful George Berkeley se întreba cu o candoare aproape comică: “Dacă un copac cade în pădure, face zgomot dacă nu e nimeni să-l audă?” Răspunsul este nu. Zgomotul apare doar atunci când există o ureche prin preajmă. Un timpan care să vibreze. Muzica funcționează la fel: fără noi, ea e vibrație pură. Cu noi, devine emoție. 

Și acum vine întrebarea care ne poate tulbura liniștea: e de ajuns o interpretare corectă, cu toate notele la locul lor, ca să ne atingă? Sau e nevoie de acea conștiință artistică superioară, de filtrul personal al artistului?
Răspunsul ni-l oferă chiar muzicianul acestei seri. Mihai Diaconescu nu este doar un pianist remarcabil, ci și un artist complet; el face parte din categoria rară a celor care nu doar „execută” o partitură – un termen destul de sinistru, dacă ne gândim bine -, el dă viață partiturilor și își asumă rolul de a transmite flacăra mai departe știind că muzica e, de fapt, un fel de pedagogie subtilă. Ea ne învață fără să ne certe și ne apropie fără să ne uniformizeze.

Recitalul său aduce în această sală profesori, colegi, prieteni – figuri dragi precum Mariana Ilie, Mihai Ungureanu sau Mirabela Dina – și ne reamintește marele dar al muzicii: acela de a ne aduce împreună și de a ne provoca să ne punem întrebări.

Iar, la final, dacă veți pleca acasă cu gândul „ce bine că există muzică și ce bine că există muzicieni care ne-o dăruiesc astfel”, atunci seara și-a atins rostul.